Încerc să trag pendulul de mâneca plină cu minute asemeni unui copil care trage supărător pe mamă de mână, în dorinţa de a-i oferi ceva dulce. Nu îmi scapă nimic, nici măcar un minut, chiar dacă îi spun cât de cuminte sunt şi motivul pentru care îmi doresc asta. E atât de intact şi nepăsător, că nu se opreşte nici pentru o clipă din continua lui balansare ce fugăreşte grabnic secundele. Îl privesc cugetând asupra metodei care l-ar putea opri, dar mă simt ca în faţa unui ştergător de parbriz care se străduie să redea vizibilitate în timp ce furtuna se dezlănţuie. I-am scos bateriile în ideea de a înceta şi a-mi putea prezenta oferta înţelegerii pe care voiam să o tratez cu el, însă natura îmi dădea semne că ora somnului de frumuseţe avea să le închidă curând pleoapele şi fără atenţionarea lui. Am cedat, văzându-l atât de neînsufleţit şi i-am redat pilula fără de care nu putea să îndeplinească sarcina dată de Cronos. Nu era alegerea lui...
M-am resemnat în urma acestei întâmplări, iar acum, cu o frenetică emoţie, aştept păpădia din următorii "Mâine" şi îmi aprovizionez cât de curând pivniţa amintirilor cu noi dulăpioare pentru firavul trup al păpădiilor ce vor urma...
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu