Un nasture căzut...

          

          Corpul uman, este cea mai complexă "maşinărie" descoperită vreodată. Este compus din multe piese greu înlocuibile, foarte complexe, iar nefuncţionarea uneia duce rapid la accidente sau repaus total.
          Una dintre cele mai importante fără de care întregul utilaj ar fi nefolositor, este inima. Este poate cea mai controversată componentă faţă de care s-au dezbătut numeroase teorii, fie ele denotative sau conotative... Vorbind la propriu, nu sunt doctor să susţin o nemaipomenită descoperire ştiinţifică despre cord (chiar dacă mi-ar plăcea), însă, în calitate de colecţionară a contemplărilor şi a gândurilor aburite, pot spune că acest "magic" instrument este format din nasturi. Nu sunt niciodată suficienţi, din cauza trăirilor pe care le acumulăm dar cărora mai târziu le cedează aţa cu care sunt prinse, ori le rupem noi. Fiecare nasture, reprezintă câte o persoană faţă de care împărtăşim sentimente de prietenie sau dragoste, evenimente care s-au cusut singure cu sau fără voia noastră, iar cât despre cei mici, ei sunt impregnaţi cu cele mai frumoase amintiri şi sunt astfel cei mai nepreţuiţi din tot setul. Pernuţa din catifea roşie pe care aceşti năsturei sunt prinşi cu atâta iscusinţă de sufletul nostru, dezvoltă sensibilitate de vreme ce vâslim prin viaţă. Locul din care unul dintre ei se desprinde, rămâne arid, plin de durere, iar urma... dintre cele mai adânci şi de netratat.Cu oricâtă înfrigurare am căuta doctori iscusiţi pentru a o trata, aceştia nu pot face nimic, cu toată priceperea şi experienţa deţinute. În acest caz, medicii suntem doar noi, pentru că ştim ce medicamente să administrăm sau cu ce să umplem locul în care catastrofa s-a petrecut...
           Suntem oameni şi cu toţii avem aceste "pernuţe de catifea roşie cu năsturei şi nasturi", iar oricât am încerca să îi însăilăm pe deasupra cusăturii originale în dorinţa de a fi mai rezistenţi, unii dintre ei oricum vor cădea atunci când ne vor atinge crengile cu ţepi ale vieţii. Nu ne rămâne decât să adunăm cât mai mulţi, rari şi viu coloraţi, care să ne umple sufletul de mulţumire iar durerea provocată de "ofilirea" celorlalţi să nu ne atingă.

Zbor de puf

          Astăzi, am suflat din nou în păpădia cu pălărie pufoasă, care şi-a învăţat clipele să se înalţe pe cerul împlinirilor iar ea, s-a jertfit pentru a fi pusă în dulăpiorul cu "Ieri, alaltăieri, cândva...".
          Încerc să trag pendulul de mâneca plină cu minute asemeni unui copil care trage supărător pe mamă de mână, în dorinţa de a-i oferi ceva dulce. Nu îmi scapă nimic, nici măcar un minut, chiar dacă îi spun cât de cuminte sunt şi motivul pentru care îmi doresc asta. E atât de intact şi nepăsător, că nu se opreşte nici pentru o clipă din continua lui balansare ce fugăreşte grabnic secundele. Îl privesc cugetând asupra metodei care l-ar putea opri, dar mă simt ca în faţa unui ştergător de parbriz care se străduie să redea vizibilitate în timp ce furtuna se dezlănţuie. I-am scos bateriile în ideea de a înceta şi a-mi putea prezenta oferta înţelegerii pe care voiam să o tratez cu el, însă natura îmi dădea semne că ora somnului de frumuseţe avea să le închidă curând pleoapele şi fără atenţionarea lui. Am cedat, văzându-l atât de neînsufleţit şi i-am redat pilula fără de care nu putea să îndeplinească sarcina dată de Cronos. Nu era alegerea lui...
          M-am resemnat în urma acestei întâmplări, iar acum, cu o frenetică emoţie, aştept păpădia din următorii "Mâine" şi îmi aprovizionez cât de curând pivniţa amintirilor cu noi dulăpioare pentru firavul trup al păpădiilor ce vor urma...